Voievodul cãrţilor din munţi

Cînd l-am întîlnit, acum mai bine de douãzeci de ani, pe Marele Mitropolit, de veşnicã pomenire, Nestor al Olteniei bãnuiala cã în spatele vãzutului trecãtor stã nevãzutul definitiv şi misterios s-a preschimbat deodatã într-o convingere. În prezenţa lui, toate ajungeau la adevãratele proporţii şi omul îşi simţea, parcã fãrã sã fi bãnuit, locul, rangul şi mãsura. Prestanţa, care venea de departe, de mult mai departe decît înfãţişarea vãditã, era a unui voievod, a voievodului secret, a Pãzitorului exponenţial. Era un Om Mare şi, cred şi astãzi – poate mai mult decît odinioarã, cînd încã mai era în viaţã – cã avea un „ceva” neobişnuit, ce nu-i aparţinea, la drept vorbind, în sensul imediat ci vorbea prin el, creînd rînduialã, sens şi echilibru. Şi poate doar acest simţãmînt sã mai înlãture tristeţea fãrã de cuvinte a despãrţirii de acest, de neuitat, Pãrinte al Patriei.

Sã fi fost într-o dupã-amiazã de pe la începutul primãverii lui 1982, cînd, în corespondenţa mult mai firavã ce primeam pe atunci, am descoperit un plic voluminos, ce pãrea, dupã dimensiuni şi însemne, sã conţinã o carte neobişnuitã. Uimirea ce am încercat, deschizîndu-l de îndatã, nu se poate descrie cãci era o carte ce îmi trimisese Mitropolitul Nestor, o cercetare aşa-zis „de specialitate” ce trata sigilografia lui Tudor Vladimirescu. Tomul, cãci avea dimensiuni respectabile, se însoţea de o scrisoare ce m-a tulburat şi purta o dedicaţie ce m-ar fi onorat şi astãzi, nu doar pe atunci. Despre Mitropolitul Nestor aflasem de vreo cîţiva ani şi îi şi citisem cîteva din studiile de istorie bisericeascã, nu prea multe, pe care apucasem sã le gãsesc. Numele însã avea o faimã de uimitoare erudiţie iar omul se evoca, de obicei, în cercurile de intelectuali ce se ţineau aproape de Bisericã într-un mod ce mã tulbura, fiind un amestec de respect, admiraţie şi preţuire austerã. Pãrea sã desemneze o prezenţã de Stãpîn, de ierarh şi de voievod, un gen de autoritate cu sensuri complicate, enigmatice şi cuprinzãtoare.

Scrisoarea, dar şi cartea, întãreau într-un mod neaşteptat aceastã impresie şi o fãceau palpabilã. Era scrisã pe un carton lucios, de o treime de paginã, prezentînd, în partea de sus, armoriile mitropolitane iar cuvintele, imprimate la maşina de scris, se încheiau cu o semnãturã de neuitat, însemnatã cu stiloul şi cu cernealã, o cernealã de culoare mov, ca sã se distingã şi ca sã arate, dupã cele mai înalte reguli de protocol, preţuire pentru destinatar. Omul ce o concepuse dovedea în totul o mãreţie boiereascã, o distincţie de suzeran ce se apleacã, arãtînd cãldurã, şi priveşte cãtre cei mai de jos cu înţelegere şi îngãduinţã.

Curînd, peste doar cîteva sãptãmîni, s-a potrivit sã ajung la Mitropolia Olteniei, într-o dupã-amiazã tîrzie, cu soare clar, rãsfrînt în umbre prelungi dinspre amurg. Pe limba îngustã de pãmînt dintre douã strãzi, înguste şi ele, aproape de mijlocul oraşului, Cetatea Sacrã se ridica tãcutã, misterioasã şi impunãtoare, cu toate ale ei. Privit dinspre grãdina micã, barocã, „italieneascã”, mai degrabã lãsînd natura liberã decît regularizînd vegetaţia prin geometrie, Palatul Vorvoreanu pãrea un spaţiu din alte vremuri, ori, şi mai bine zis, din toate vremurile, inclusiv din acelea ce trãiam.

Şi, la intrare, întîmpinîndu-mã cu braţele deschise, ieşise Voievodul. Cãci aceasta era înfãţişarea Marelui Mitropolit: un amestec de mãreţie şi de îngãduinţã, de înţelepciune şi de curiozitate, un aer de Pãzitor şi de Învãţat, şi, pe deasupra acestora, un „ceva” nedescriptibil ce rezultase parcã dintr-un fel de pogorãmînt cînd, lui, i se aşezase deasupra capului Evanghelia cu faţa deschisã în jos. În acel loc şi în acea vreme, el pãrea (şi era, de fapt) la locul lui, nu înlocuind pe Vodã cînd acesta nu era acasã ci fiind însuşi Stãpînitorul, „Regele secret”, omul justiţiei divine.

Acest sentiment nu l-am încercat, în aceastã formã şi cu aceeaşi acuitate, în faţa nici unuia dintre Oamenii Mari ce i-am întîlnit vreodatã, în zilele ce mi s-au dat. Avea mãreţia celor fãcuţi sã conducã destine şi sã îndrume mulţimi şi sã le îndrepte dacã s-ar fi clãtinat de la calea dreaptã; avea puterea de a arãta, de a face şi de a opri.

De unde îi vor fi venit toate acestea şi cînd vor fi apãrut, dacã au apãrut şi dacã nu cumva acest fiu de ţãrani din Basarabia se nãscuse în chiar acest fel, destinat sã stãpîneascã? Cred, însã, cã deopotrivã şi Marele Mitropolit ascundea o enigmã a întocmirii pe care poate cã nu o ştia întrutotul ori nu o aflase pe deplin şi în toate cele ce trebuiau sã i se arate. Dar îl conducea şi pe el o mînã nevãzutã, ce-l îndrumã, în cele de pe urmã, sã facã şi el şi sã lase ce i se dãduse de fãcut, potrivindu-l acolo unde trebuia sã se afle.

Cea dintâi dintre potriviri constã în misterul temelor. Ele depãşesc simpla atitudine intelectualã şi ceea ce derivã din chemarea eclesiasticã; sînt tîlcuri, de fapt semne. La noi, Mitropolitul Nestor va rãmîne dincolo de timp, întîi şi-ntîi, drept omul cauzei strãromâne cãci, la drept vorbind, cu el „începuturile” pãrãsesc mediul propriu-zis bisericesc şi pãtrund nu doar în „culturã” şi „literaturã” ci într-un strat atît de adînc încît este aproape con-substanţial cu materia ireductibilã. Este stratul ideilor-mume, al principiilor de forţã necontingentã, al energiilor naţionale. Cãci ce ar însemna aceasta? Ar însemna sã se rãspundã, la interogaţia ce pretinde sã spunem cine sîntem, cu documentul de strãvechime identificat, scos la suprafaţã şi cãpãtînd consacrare, definindu-se ca un legat. Apoi, sã se mai rãspundã cu punţi peste veacuri unde pãrea cã nu se întrevede nimic; cu o altfel de tradiţie, ce exista dar se uitase ori era impusã ca sã se uite, confirmînd în cele de pe urmã, Tradiţia. Din acest punct de vedere, acţiunea lui – cãci acţiune tãcutã, „mioriticã”, lucrînd în istoria nevãzutã, a fost în ultimã analizã – nu s-a înţeles dar s-a înfãptuit.

„Cauza” era, în felul ei, neverosimil de însemnatã cãci, deşi pentru mediul bisericesc „strãromânii” se înfãţişau drept certitudine- însã de cerc închis şi savant – pentru conştiinţa istoricã generalã aceasta era epocã de „lipsã”, „absenţã” şi „deficit”. „Mileniul mut” – iatã formula simplificatoare şi iraţionalã ce se invoca prin gest arãtînd neputinţã şi fatalitate necorectabilã, formulã ininteligibilã, la drept vorbind, de parcã ar fi fost posibil a exista, în cuprinderea a sute de ani, spaţiu gol, pustietate absolutã şi loc benefic deşertat de omenet. De obicei, cine zice altfel decît „se hotãrîse” anterior şi demult (şi „se hotãrîse” cu obligaţia de a nu se contesta) zicea împotriva nu a erorii, omeneşti, ce se îndreaptã ci a multe secole de uitare, înaintare în ceaţã şi cãutare de identitate şi de şiruri orînduite în preistoria fiinţei noastre de acum, ce presimţeam cã sînt dar se oprise a se identifica. Aceasta nu mai era, deci, ştiinţã ci era „altceva”, un strat tulbure de Rãu constituit şi întãrit în sedimente unde intraserã, deopotrivã, spiritul nostru de risipire şi neaşezare şi ucaz strãin, ce ne stabilise limitã, supuneri diverse şi soluţie în depreciere. În acest nevãzut ostil, „lucrarea” Marelui Mitropolit s-a fãcut aproape ca un exorcism, cu Cartea în mînã.

Cãci, de fapt, aci nu intra doar arheologie în ceea ce sîntem spre a ne restitui un strat în timp ori epocã nememoratã ci un întreg de legãturi peste vremuri, o rînduialã ce ne aratã sensul de a înainta peste fracturi, istoria aproape miraculoasã organizatã în inextricabile reţele de lumini ce vin din depãrtãri. Aceasta nu putea sã placã – şi nu a plãcut – celor care – oameni ai ciclurilor întrerupte – ar fi vrut sã stãruim în veşnicul început şi în nesfîrşite reîntoarceri în puncte iniţiale ipotetice unde nu mai sîntem de mult dar ne aşezãm, iarãşi şi iarãşi, irosind energii ce ar fi putut, şi vor putea, sluji la evoluţia ce se aşteaptã de la noi.

Dar spre a se desluşi taina veşnicelor izvoare, Nestor Vornicescu a mai înaintat în aceastã ipotezã de antropologie aproape ezotericã, abia întrezãritã. Apare, astfel, tema Sfinţilor Români, ce nu s-a examinat încã precum ar fi trebuit dar se va face, cu siguranţã, într-o bunã zi. În vasta desluşire intuitã, aceasta este materia fundamentalã, entelehia, suportul enigmatic nestricãtor: Oameni din Munţi, adicã de peste Timp şi de Înãlţime, oameni ai Cãrţii, ai Cuvîntului, ai Faptei Mari, con-substanţiali cu tine şi cu tine, şi cu El. O rudã a ta şi a mea, a oricãruia ce vieţuieşte pe aici, pe la noi.

În aceastã materie de miracol s-a scoborît, spre a o arãta, Marele Mitropolit, legînd fire groase de întãrire cãtre Haşdeu, cãtre Dosoftei. Imaginea ce a rezultat impresioneazã şi tulburã şi ne legitimeazã cu un grad de universalitate ce n-a trebuit ca sã se confirme pe Pãmînt, fiind aleasã şi chematã de însuşi Cel Vechi de Zile. Rînd pe rînd, ni se înfãţişeazã, în faţa ochilor noştri uimiţi şi recunoscãtori, mulţimi de Sfinţi – voievozi, Sfinţi – ţãrani, Sfinţi – militari, Sfinţi ce pãzesc şi poartã de grijã Necuvîntãtoarelor cuminţi şi credincioase, Sfinţi – înţelepţi şi Sfinţi Cãrturari; o întreagã societate româneascã fãrã timp, idealã şi completã, arãtînd pogorîrea harului acolo unde a socotit Ziditorul de cuviinţã, niciodatã ştiut şi bãnuit. Şi, spre a se înţelege şi a recunoaşte, pretutindeni, urme, Urme Mari care, atunci cînd se mai vãd în suprafaţa prea lustruitã a vremurilor frãmîntate, stau întipãrite într-un in-temporal cãruia nu-i cu putinţã a ne sustrage.

Deodatã sîntem într-o istorie de înlãnţuiri de fapte providenţiale, într-o lume ce parcã, coborînd de pe frescele miraculosului bucovinian, îi este contemporanã şi lui Miron Costin şi lui Grigore Ureche, lume de popor cu stea în cer şi acoperit, prin vãluri apãrãtoare, de nenumãraţi îngeri pãzitori. În aceastã înşiruire cu tîlc şi cifru, ce s-ar citi, dacã s-ar putea, în douã limbi dar în aceeaşi Carte, apare cîteodatã cel ce era aşteptat, omul ce primise chemarea, „regele – pescar”, crãişorul, care putea sã fie, deopotrivã, Tudor Vladimirescu, Sofronie Miclescu ori Mihai Viteazul. „Prince-paysan” el însuşi, în felul superior ce ne-a rãmas descris de Nicolae Iorga sub forma episcopului – voievod, Nestor Vornicescu era cu adevãrat acest voievod criptic, un alt Ban al Craiovei din vremuri tulburi, fãrã Stãpîn.

%d blogeri au apreciat asta: