„Un român de margine” şi „un român vechi”

In termenii simplificatori ai „dictionarului de personalitati”, Nestor Vornicescu (1927-2000) ar aparea unora drept „o personalitate eclesiastică, socială şi culturală de însemnătate majoră, autor al unei opere impresionante prin dimensiune, obiective şi rezultate” desi astfel de formulari fiind potrivite sunt deopotriva suparator de neutre si generale.”Efigia” insasi pierde prin restrangere si prin absenta „omului terestru” care era si impunator si de neuitat. Acestea ii veneau din origini si dintr-o formatie carturareasca avand aproape un caracter de cerc inchis.Prezenţă memorabilă şi iniţiator de importante campanii doctrinare, Nestor Vornicescu s-a format în atmosfera intelectuală a mănăstirilor moldoveneşti de la jumătatea secolului XX, unde tradiţia cărturărească avea, încă, un aspect specific , aproape secret. Originar din Basarabia, fiind, prin aceasta, un „român de margine”, deci „un român vechi”, el ilustrează în mod strălucit o linie sub-lunară, misterioasă, de permanenţă în istoria umbrei, venind, în mod constitutiv, dintr-o românitate dramatică, de „eternă Reconquista” ce afirma valori indiscutabile si conserva concluzii a caror stabilitate inseamna insusi modul de a exista istoriceste. Ideea însăşi de a revela Tradiţia literaturii de mănăstire, dezvoltând-o în lumina literaturii generale este vădită, după cum izbitoare este şi voinţa de a recupera straturi ignorate, uitate ori căzute în recesiune (dar încă accesibile) şi a le face să iradieze. Un anumit spirit tainic, ce aparţine realităţilor invelate, se observă de pretutindeni, din această operă ce se defineşte prin puterea de a identifica temele necesare. Acestea nu sunt puţine şi Nestor Vornicescu va rămâne în istoria culturii româneşti prin măcar două idei ce a putut să exprime în mod strălucit, organizându-le în formula activă. Ideea proto-română, ce se cunoştea, de fapt, în planul cronologiei (înglobând autorii de limbă latină, de la Dunărea de Jos şi din spaţiul originar daco-roman, al secolelor IV-VI d.C.) se re-formulează odată cu el şi capătă, prin capacitatea de a-i găsi dezvoltările ulterioare, forţa de a se impune, în sfârşit. Apoi, tema Sfinţilor Români, ce exista, ca un fapt de consacrare populară, se sistematizează şi devine operă nu doar de Sinaxar autohton ci, mai mult chiar, de doctrină spirituală confirmată. Este universalitatea de esenţă, înţelegând prin aceasta „soluţia ortodoxă tipică”, unde local, autohton şi specific se dovedesc a fi noţiuni tot atât de ireductibile atunci când universalul se exprimă prin „om” şi „loc”. Dar, în ultimă analiză, meritul istoric al autorului este, mai mult decât a formula (căci, de obicei ceea ce se formulează circulă anterior), ci a sistematiza şi a face organizarea în construcţie memorabilă şi, deci, în monument. Ierarh prestigios, a cărui acţiune s-a întins pe câteva zeci de ani. Nestor Vornicescu a intrat în monahism la Mănăstirea Neamţ, reprezentând, prin aceasta, spiritul nemţean cărturăresc, de o impresionantă vechime. Stareţ al Mănăstirii „Sfântul Ioan cel Nou” de la Suceava (1962-1966), apoi al Mănăstirii Neamţ (1966-1970), devine episcop (1970) apoi Mitropolit al Olteniei (1978), unde păstoreşte ca un adevărat voievod al Valahiei. Doctor în teologie (1983), membru al Academiei Române (1991), şi al Academiei de Ştiinţe de la Chişinău (1992), delegat în „Conferinţa creştină pentru pace”, a fost, deopotrivă, un istoric cu operă „mare”, un teolog şi un irenolog de seamă, care lasă o urmă de neuitat în cultura românească din jurul anului 2000. Opera, extrem de intinsa si de aspect enciclopedic, conţine sute de articole şi studii, ediţii şi numeroase sinteze, între care unele sunt capitale pentru tema studiată. Despre viaţa şi opera Sfântului Vasile cel Mare, 1979; Descătuşarea, 1981; Scrieri patristice în Biserica Ortodoxă Română până în sec. XVII. Izvoare, traduceri, circulaţie. 1983; Primele scrieri patristice în literatura noastră, sec. IV-XVI, 1984; Un filosof străromân de la Histria dobrogeană: Aethicus Histricus, autorul unei Cosmografii şi al unui alfabet (sec. IV-V), 1986; „Biruit-au gândul”. Studii de teologie istorică românească, 1990; Studii de Teologie istorică, 1998; Una dintre primele scrieri ale literaturii române străvechi: „Pătimirea Sfinţilor Epictet şi Astion” (de la cumpăna secolelor III-IV), 1990; Sfântul Episcop Laurenţiu de la Novae, sec. V, 2000; Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti, 1987; Sfântul ierarh Petru Movilă, mitropolitul Kievului, al Galiţiei şi a toată Ucraina. Studiu hagiografic, 1999. Monografia despre Mihai Viteazul, la patru sute de ani de la moartea marelui Voievod, încheie opera tipărită, ce va trebui extinsă prin ediţiile de studii încă prea puţin cunoscute, unele inedite. Uimitoare prin caracterul aproape insuflat, ce ne arată „necesarul” şi „timpul propice” întrunite în combinaţia lor secretă, „lucrarea” istorică a lui Nestor Vornicescu, se evocă, adeseori, prin ceea ce se cheamă „proto-românism”.Acesta nu-i,insa,un obiect de studiu sau o tema de carturar ci o hieroglifa de compozitie a „omului roman”ce desemneaza deopotriva”pe romanul de margine”si pe”romanul vechi”.

In aceasta, insasi ideea de afirmatie a specificului triumfa iar Traditia se oranduieste nu in carti doar, sau un actiune desfasurata la lumina zilei,ci in felul unei atitudini de voievod, adica de „conducator al razboiului” pentru identitate. Cand a incheiat splendida lui monografie despre Mihai Viteazul, vladica Nestor a pus punct si si-a spus ca atunci abia daduse „urma simbolica” a vietii sale. Peste prea putine zile, cazu secerat ca un brad impunator, la fel cum, odinioara, capul lui Mihai Voda se rostogolise in tarana taiat de uneltitori.

2004

%d blogeri au apreciat asta: