Un „Bizanţ înainte de Bizanţ”

Prea puţin cunoscută în cercuri largi,asadar, ideea literară străromână pătrunde însă astazi treptat şi se impune şi va sfîrşi probabil prin a se confirma oficios chiar dacă istoriografia convenţională nu o îmbrăţişează si o dispretuieste intr-un mod sfidator si petulant. Dar, în această direcţie, apar cercetări şi chiar şi sinteze ce arata biruinta prin monumentalitate si demonstratie imbatabila daca nu chiar printr-o perspectiva noua si prin actiune de campanie. Dar cea mai insemnata, de fapt, este aceea a lui Nestor Vornicescu, intitulată „Primele scrieri patristice în literatura noastră” (1984), o contribuţie masivă, de peste cincisute de pagini, ce vizionează de sus dar şi la detaliu nu doar autori şi opere ci şi înrîuriri, contexte şi dezvoltări ce se urmăresc pe spaţii întinse şi pe intervale lungi. Principiul este, deopotrivă sincronic şi istoric căci savantul stabileşte pretutindeni liniile de contemporaneitate, familia de doctrină şi semnalează, unde este trebuitor, caracterul de prioritate şi urmările ce se evidenţiază în imediat şi prin efecte . Dar, de bună seamă, şi amprenta, ce se defineşte prin contribuţie în timp la o cultură care, fundamentată în doctrină atunci, persistă şi se dezvoltă în nu doar un mileniu şi jumătate, pînă la Costin şi Cantemir ci si mai aproape de noi si chiar pana in stricta contenporaneitate. De fapt, ideea iniţială se adapteaza si, chiar dacă nu in totul nouă, nu-i însă o catagrafie de date ci se intareste prin sistematizare si „proiect inedit”. Meritul ei cel mai evident consista în revelarea unor şcoli literare proto-române, exprimate după retragerea aşa-zisă „aureliană” din Dacia romanizată, la anul 271, poate 273. Aici, în loc a se afla, către secolul al IV-lea, pustietate şi barbarie,cum s-a spus -in chip frivol si in atatea randuri fara insa a se putea dovedi- apar întîii scriitori în teritoriile daco-romane, poate chiar recucerite de Dacia Liberă, de est, unde începuse să cristalizeze genul de spiritualitate ce defineşte conformaţia românească de pînă azi. Prezenţa lor se documentează pe un spaţiu impresionant prin vastitate,ce s-ar putea denumi,la drept vorbind, „spatiul burebistan”. Si numarul impune ,ca si „concentrarea in teritoriul generic”. Cei dintîi aparţin unui centru spiritual situat în Tomis (veche colonie grecească la Marea Neagră) şi sînt, în ordinea cronologiei, Bretanion, autor al unor epistole către Vasile cel Mare din Cezareea Cappadociei, Teotim I, ce compune, pe la anul 400, „dialoguri” în manieră antică grecească, Ioan de Tomis, un polemist care, pe la 450 e.n., se încearcă în chestiuni de doctrină spirituală răsăriteană, Teotim II (către 458, un alt doctrinar) şi Valentinian (cunoscut ca autoritate intelectuală pe la 549). Aceşti membri ai „şcolii de la Tomis” sînt alăturaţi, de obicei, altor scriitori originari de la Dunărea de Jos, daci şi ei, adică Niceta de Remesiana (cunoscut după 370 şi pînă pe la 400, autorul celebrului imn „Te Deum Iaudamus”) şi Laurentius de Novae (discipolul lui Niceta, cunoscut după anul 400) ce formează un al doilea nucleu, de fapt o adevarata „şcoală sud-dunăreană”, unde Ioan G. Coman introdusese şi pe Auxentius de Durostorum şi Palladiu de Ratiaria, cu obarsia in regiuni apropiate de Dunăre şi deasemenea aborigeni. În sfîrşit,aici trebuie introduşi si „europenii”, doctrinari cunoscuţi şi în Occidentul acelei vremi: Ioan Cassian, iniţiator al teoriei si,prin inraurire asupra lui Benedict de Nursia,chiar si al asezamintelor monacale occidentale, Dionisyus Exiguus, creatorul cronologiei curente denumită îndeobşte a „erei noastre”, şi doi dintre aşa-zişii „călugări sciţi” (activi către 520), adică Ioan Maxentius şi Leontius de Bizanţ, originari din Sciţia Minor, de fapt, Dobrogea daco-romană. Opera celor mai mulţi este întinsă, aşa cum au demonstrat prin analiză atît Nestor Vornicescu cît şi Ioan G. Coman; mai mult chiar, aceşti autori sînt, pentru epoca lor, adevărate autorităţi în literatura răsăriteană a momentului imediat. La drept vorbind,configuraţia literaturii bizantine, ce se va edifica – în datele ei spirituale – după epoca lor, nu-i străină de creaţia lor şi din acest punct de vedere, s-ar spune că ei reprezintă un „Bizanţ înainte de Bizanţ”. De altfel, aceste şcoli şi grupări literare avand notorietate , scriitorii proto-români (o demonstrează Nestor Vornicescu) sînt nişte autorităţi europene şi nu doar în sensul „Europei bizantine”- superioară, de fapt, „Europei barbare” ce a generat apoi ceea ce se cheamă „Occident”- caci ei sînt evocaţi, citaţi, elogiaţi prin cateva exemple ce ar merita evocate. Despre Niceta de Remesiana, de pildă, occidentalul Paulin de Nola a scris poeme encomiastice; pe Laurentius de Novae îl apreciază superlativ Sigebert de Gembloux, autorul unei istorii literare, una dintre cele dintîi (o raritate!) ce descrie medievalitatea în chiar miezul Evului Mediu occidental; Ioan Maxentius este adevăratul autor al unor canoane „Araussicanae” care, fiind celebre, i se atribuiseră greşit lui Augustin; Valentinian era, considerat de Papa Vigilius (la 549), ca un savant prestigios şi primeşte laude bine-meritate; pe Teotim II îl consulta, pe teme de doctrină, împăratul bizantin Leon; cuvîntul lui Teotim I atîrna greu în lumea Bizanţului, la anul 400; însemnătatea lui Ioan Cassian pentru organizarea canonică occidentală este istorică (el a scris „De institutis Coenobiorum”, regulamentul acelor aşezăminte); Dionisyus Exiguus, elogiat de Cassiodor în chip superlativ, este autorul unor calcule de comput istoric de importanţă capitală ce „funcţionează” şi azi. Dar sînt aceştia doar nişte europeni fără ecou local, celebri într-o vreme a culturilor universaliste fără frontiere? Oricît ar fi de şocant, căci nu se cunoaşte decît prea puţin, răsunetul operei lor a pătruns şi în literatura română de mai tîrziu, ce s-a dezvoltat, din Evul Mediu pînă în epoca modernă în cadrele fixate la origini. Tema va trebui cercetată deşi Nestor Vornicescu o fundamentează corespunzător acum. Căci ecoul nu-i doar indirect,adica,de fapt prin fondul patristic unde intră concluziile lor;ei sunt cunoscuti pe cale nemijlocita si identificati ca predecesori si nu-i de mirare ca pe „Casian Rîmleanul” îl aflăm citat adeseori în manuscrise diferite ce ajung chiar si în veacul XVIII iar „Te Deum”(creatia lui Niceta de Remesiana) se cîntă frecvent. În sfîrşit, o altă prioritate şi un accent ce trebuie pus, fiindcă aceşti autori deţin, faţă de primele manifestări literare ale bulgarilor (sec.IX), sîrbilor (sec.XIII) şi ruşilor, o întîietate indiscutabilă. „Întîrzierea”, ca idee ce defavorizează, cade astfel şi putem zice, de fapt că, la comparaţia operei lor cu cele contemporane rezultă dimpotrivă, că literatura română, este, prin proto-români, sincronizată spiritual cu Europa, încă din acea clipă originară si, mai mult chiar, contribuie cu o solutie de „europenitate danubiana” ce va trebui redescoperita si ea si afirmata mai staruitor decat s-a facut.

Dezvoltarile sunt de fapt impresionante in aceasta „campanie straromana”unde contribuţiile lui Nestor Vornicescu se desfasoara pe o pânză a vremii mult mai întinsă decât aceea a obârşiilor; trei sferturi din această sinteză nu sunt dedicate „inceputurilor” ci evolutiilor caci ecourile „straromane” sunt uimitor de prelungi şi persistente, fiind identificate până azi, in felurite înfăţişări. Aceasta e, dacă nu coloana vertebrală a literaturii române, în orice caz un factor structural hotarator si stabil ce s- a conservat, pe latura morală, creind un fond intelectual şi o nota ecologică proprie literaturii de la noi, care diferentiaza necontestabil. Nestor Vornicescu observă, de altfel, că epoca „a format o şcoală universală în care s-a urmărit formarea unui om moral integru /…/ un om care să aspire către desăvârşire” (pg. 147). Ideea de „universalitate” indicată aici ar aparea unora că nu-i demonstrabila însă adevărul nu este acesta caci prin aceste continui contribuţii de esenţă etică literatura română a fost nu doar de la începuturi „sincronizată”, cum se zice, cu Europa, însă a mers întotdeauna in marile mişcări de idei si uneori cu un pas înaintea lor. Evul Mediu occidental -care exista schiţat în secolele V-VI si la Dunărea de Jos- a fost creat în urmarea unor texte devenite canonice ce s-au „universalizat”in Bizant; şcoala carolingiană se întemeia pe ele şi mai apoi Scotus Erigena nu le lăsa deoparte. Intreaga literatura medievală se sprijina in Occident pe acest fond, şi criteriul valorizării e pentru toţi erudiţia în materie. Suntem, poate, în secolul IV la Dunărea de Jos, într-un Bizanţ înainte de Bizanţ. si nu-i de mirare ca, mai apoi, ori de câte ori se iviseră in Apus inovaţiile „centrifuge”, doctrina oficială se întorcea la sursele ireductibile „răsăritene”care, insa, la romani erau imutabile, active si neintrerupte. Impunătoare este în această contribuţie demonstraţia spiritului de continuitate, care a şi călăuzit literatura românească şi i-a dat coeziunea ce pãrea cã se iveşte pe goluri, deşi avea o tradiţie insusita pe o cale aproape secretă.

De la străromâni (Ioan Cassian, Dionisie Exiguus, Niceta de Remesiana, Laurentius de Novae etc.)şi până la Nicodim de Tismana, Filotei, Ioan Honterus, Mitropolitul Dosoftei etc., bibliografia contribuţiilor spirituale nu se modifică si putem incheia fara a gresi ca epoca începuturilor e prezenta intr-un strat inalterabil ce „genereaza” periodic solutii si indreptari. Chiar si tipologiile literare româneşti par a fi exprimate, în bună măsură, încă de la momentul originilor caci aceşti autori sunt, ca şi descendentii, polemişti, doctrinari, autori de exegeze, de poezie devoţionistă, de omiletică, fac”indrumare”si „misiune”. Dacă Dionisie Exiguus este un enciclopedist, cum observă, cu dreptate, Nestor Vornicescu, acest prototip va fi dezvoltat de Cantemir, Heliade Radulescu, Balcescu si Asachi, Haşdeu, Eminescu, Iorga si Blaga desfasurand, prin acestia,”obligatia arderii etapelor” si a „recuperarilor de campanie”. Polemist doctrinar este şi Ioan al Tomisului dar mai apoi şi Varlaam Motoc iar după el cronicarii ,Stolnicul Cantacuzino si Cantemir,inainte de Scoala Ardeleana si „argumentationismul”ei . Impresionanta raspandire in timp pornea fara de indoiala de la o asezare in spatiu intinsa si coerenta.In aceasta materie prejudecatile exista desi evidenta le va imprastia destul de curand. Fapt este ca, fara a se documenta altfel decat prin rezultate,s unt de presupus concentrari „carturaresti” şi prin jurul Buzãului de azi, unde poate cã viaţa eremiţilor presupunea şi îndemnãri culturale care au facut posibila scrierea primara a „Passio” despre Sava de la Buzau. Prea putin cunoscute sunt, deocamdată, si comunitãţile de la Niculiţel, de la Romula şi din Banatul de mai tîrziu, ca şi acelea de la Durostorum şi din Romania sudicã, despre care Nestor Vornicescu face mentiuni utile fara a dezvolta. Însã autorul nu s-a oprit aci, fãcînd şi alte investigaţii, ca sã ajungă recent (1986) la concluzia că înainte de secolul al IV-lea putem sã numãrãm, în literatura strãromânã, şi o epocã de „passiones”, insemnand compoziţii hagiografice, de „acte martirice” pe care o şi documenteazã cu începere de la 303, de fapt un impresionant epos eroic cu efecte inca nebanuite,poate chiar si in folclor.

%d blogeri au apreciat asta: