O idee literară „eretică”

Ideea epocii străromâne este, în istoria literaturii române, una dintre realitatile „pierdute pe drum” şi jugulate de „stereotipul occidental” ce s-a oficializat la noi si creeaza,prin efect nociv, multimea de imagini negative constand in „intarziere”, sincronizare „grea” si lipsa de originalitate. Dar, oricat ar fi acestea de staruitor evocate, exista o traditie de „istoriografie literara paralela”ce va trebui re-descoperita si valorificata. Intai de toate ar trebui facute evocarile si re-editarile, care, atunci cand apar, surprind prin concluzii ce s-au uitat ori sunt adeseori ascunse si dispretuite.

Prin 1982, la reeditarea „Conspectului” lui Vasile Gr. Pop, ce se tiparise initial in 1873, s-a observat că „ipoteza străromână”aparea vizibil si preocupa stiintificeste ca şi, de altminteri, si pe M. Kogălniceanu înaintea lui si pe cativa dintre exponentii „Scolii Ardelene”. Noutatea avea , deci, o „preistorie” ce se va lamuri si mai bine atunci cand se va studia evolutia acestei idei în istoriografia românească literară ,aducand la lumina o materie pasionantă ce va trebui clarificata într-o zi.Abia G. Cãlinescu, în 1941, în momentul „Istoria literaturii române de la origini prin prezent”, presimţea aceastã necesitate (când era de pãrere cã fineţea întâilor producţii literare presupunea o îndelungatã exercitare la români) dar rãmânea la acest rezultat concludent, care însã nu explicã genetic nimic. Când istoria literarã ajunse la valorificãri intuitive ori cu program în direcţia înãlţãrii unei dezvoltãri specifice în abstract, se simţi cã lipsea un element de etimologie şi acesta trebui sa fie redescoperit oricat ar fi fost de puternic”canonul strain”. Dar altii nu au aceste prejudecati iar „stravechimea”nu le apare drept timpurie si nu-i tratata in acest mod viciat . Bulgarii,ca sa exemplific, aseaza „zorii” literaturii lor prin secolul al IX-lea, odată cu Chiril şi Metodiu, si sunt la ei studiosi (de obicei „tracologi” )care o încep şi mai de demult.

Sârbii, cu dovezile initiale deduse din secolul al XII-lea, par a fi mai întârziaţi, însă au si ei , faţă de schemele noastre curente ,o preponderenta de câteva secole.Acestia fixează la obârşii o literatură de esenţă „patristică” ce aparuse,insa,la straromani anterior si impresionant prin numar si consistenta. La noi, ideea de „începuturi straromâne” incepu a se valorifica abia recent, desi sistematic, odata cu admirabila cercetare de aspect benedictin a lui Ioan G. Coman (din 1979), care, de fapt, nu era decât o înnodare de fire istoriografice rãtãcite anterior. Contribuţia lui asupra „scriitorilor din epoca strãromânã „(Bucureşti, 1979)este capitala prin metoda si implicatii caci incepea de la geţi si, facand dovada unui fond autohton,explica intrucat materia „patristica”se adaugase aici într-un chip potrivit. Aceasta ar fi o materie endogenã, faţã de care,atunci cand a aparut, „Bizanţul” nu avea a respinge mai nimic, rezumându-se doar sã se dezvolte aici într-o sinteză organică şi locală. Apoi, mediul, determinat de „continuitatea istoricã a elementului autohton din Şciţia Minor”, si de legãturi întinse de la Bizanţ pânã în Cappadocia, apoi pânã la Roma, de fapt un spatiu de fundamente solide şi în corespunderi cu o anumita universalitate , fãcând din Şciţia Minor o regiune contemporanã spiritualiceşte cu Europa, o ilustrare a ei si oglindirea „intregului” in „partea” aparent periferica. În sfârşit, autorii, asupra cãrora Ioan G. Coman face descrieri amãnunţite pe care, prin dimensiuni de mica monografie „de autor”,nu le-a întrecut nimeni pânã acum. Ei sunt Niceta de Remesiana, Laurenţiu de Novae, Teotim de Tomis, Ioan Cassian, „Dionisie cel Mic”,scriitori de limba latina ce sunt de gãsit mai cu seamã în „Patrologia Latinã”, a lui Migne. La ei impune un uimitor spirit de continuitate: mulţi se dedicã, prin instrucţie, câte unei contribuţii doctrinare şi capãtã notorietate în Bizanţ şi la Roma; sunt autohtoni şi deopotrivã europeni, contribuie în felul lor la clarificãri în domeniul patristic. Imaginea de ansamblu este tulburãtoare şi noţiunea de „romanitate orientalã” capãtã astfel o semnificaţie, de naturã spiritualã, cu un procent şi mai întãrit de specific ce indruma efectele si le defineste.

%d blogeri au apreciat asta: